Este trecut de şapte seara şi până la Casa de Cultură a Studenţilor (CCS) mai este de mers încă o jumătate de oră. Te uiţi la ceas şi te rogi în gând să nu întârzii la concert, nu de alta, dar ştii că Phoenix cântă la timp şi n-ai vrea să pierzi nici o melodie din spectacolul lor. Ai avut noroc; ai ajuns un pic mai devreme şi te aşezi în sală într-un loc de unde să îi vezi cât mai bine pe legendarii muzicieni.
O familie cu trei adulţi şi trei copii mici se aşează undeva în apropiere, iar gălăgia nu este aşa mare aşa că auzi o părticică din conversaţia lor. “Este primul concert la care sunt treaz”, spune unul dintre adulţi. Ceilalţi au început să râdă, la fel ca o parte din oamenii care l-au auzit. “Tati… o să cânte piesa aia… ştii tu, piesa aia frumoasă… aşa-i? întrebă una dintre fetiţe. “Da, tată, o să o cânte! Staţi cuminţi acolo că acum începe”, le răspunse tatăl lor.
Te mai uiţi odată la ceas şi este ora opt fix: “Ar trebui să vină”, te gândeşti. Nici nu ţi-ai terminat bine gândul şi luminile s-au stins, iar membrii trupei au urcat, unul câte unul, pe scenă. Câteva secunde de linişte, apoi minute de aplauze şi într-un final un sunet de chitară. Este Nicu Covaci. Un solo de câteva secunde, suficient cât să atingă sufletul oricărui iubitor de muzică, fie ea de orice gen. Din nou aplauze, o altă chitară - electrică, de data aceasta -, bassul, tobele, percuţia; toate au început să sune pe ritmuri de rock.
Piesele veneau una după alta, iar mulţimea devenea din ce în ce mai relaxată; nici nu ţi-ai dat seama când, dar lumea se ridicase în picioare. Să fi fost când chitara a început să dea glas primelor sunete din “Fată verde, cu părul pădure”? Nu-ţi mai aminteşti; oricum, încă era în picioare când “Mugur de fluier” răscolea amintiri demult îngropate în inimile fanilor. “Floarea stâncilor” i-a liniştit pe toţi; notele melodiei au ajuns în sufletul spectatorilor până la lacrimi. “Îmi era dor de un aşa spectacol”, s-a auzit un glas mai în spate.
Mony Bordeianu, primul solist al trupei Phoenix, şi-a făcut apariţia în scenă. Nicu Covaci i-a făcut introducerea şi a prezentat melodia “Ştiu că mă iubeşti”, de pe noul album al lui Mony, “Back to the future”. “Vom cânta prima piesă a formaţiei, înregistrată în anii ‘60 şi difuzată doar la radio. Probabil unii o ştiţi, iar alţii nu pentru că nu a fost pe nici un album până acum”, a spus Covaci, care a primit o replică dură din sală - “Numai acum v-aţi gândit să o puneţi?” -, care mai mult a amuzat decât a jignit.
Spectacolul s-a sfârşit şi nu-ţi vine să crezi cum au trecut două ore. Două ore în care ai zâmbit, ai râs, ai lăcrimat, ai dat din cap, ai sărit şi ţi-ai amintit că vremurile bune în care ascultai muzică adevărată au renăscut, la fel ca pasărea Phoenix din cenuşă.
Dar, stai! Poate că la Casa de Cultură luminile s-au stins şi legendara formaţie de rock a plecat, dar în My Way distracţia nici nu a început; acolo a fost anunţată partea a doua a serii Phoenix. Îţi iei repede haina şi pleci fără să mai stai pe gânduri; destinaţia: Club My Way. Este trecut deja de zece… mai ai o oră la dispoziţie. Aştepţi un pic afară înainte de a intra, numai să nu fii primul. Ai făcut bine, pentru că aşa ai reuşit să-i vezi pe membrii trupei sosind. Mai întâi Nicu Covaci şi o parte din formaţie vin pe jos de la celălalt concert, că doar nu-i distanţă mare, iar apoi, Mony Bordeianu împreună cu alţi artişti cu o dubă de transport intern - extern de persoane. “Mă, altă maşină nu aţi găsit?” s-a auzit vocea unui artist care cobora din maşină şi care era foarte bine dispus. Au luat repede instrumentele şi au intrat în club.
Melodii ale lui Frank Sinatra şi Bonnie Tyler se aud în local, în timp ce Phoenix îşi pregăteşte pe scenă bateria, percuţia şi celelalte instrumente. O întârziere de o jumătate de oră a concertului, din cauza unor probleme acustice şi tehnice, nu s-a simţit foarte tare printre fani. Este 23:30 şi spectacolul a început. Totul este diferit de concertul de acum câteva ore. Tinzi să crezi că Phoenix cântă doar pentru tine.
Eşti mai aproape de membrii trupei şi le vezi fiecare gest, fiecare încruntare, zâmbet sau picătură de sudoare. Nu poţi să nu-l observi prima dată pe Ionuţ Contras, deşi este mai în spate decât ceilalţi; se mişcă încontinuu: vine în faţă, merge în spate, odată e în public, odată pe scenă şi îl mai strânge în braţe şi pe solistul Bogdan Bradu, care îndată ce scapă din strânsoare se repede la microfon şi nu-i mai dă drumul. Nicu Covaci e cel mai serios dintre toţi; mai zâmbeşte doar când Mony Bordeianu se îndreaptă spre el şi-ii cântă de parcă ar fi “Fata Verde”. Ovidiu Lipan Ţăndărică profită de fiecare moment de solo pentru a-şi arăta talentul la baterie şi reuşeşte de fiecare dată să fie aplaudat minute întregi. În centrul scenei se află şi Volker Vaessen, care reuşete cu ajutorul chitarei bas să ridice în picioare şi ultimul spectator ce stă pe scaun. Cristi Gram nu se lasă nici el mai prejos şi oferă împreună cu germanul Vaessen un duo spectaculos. Dzidek Marcinkiewicz, dintr-un colţ al scenei, vine cu un show în care sunetul clapelor completează întregul spectacol.
După piese precum “Nunta”, “Baba Novac”, “Mugur de Fluier” şi o oră şi jumătate de concert, Phoenix încearcă să încheie seara, însă publicul nu permite acest lucru. “Bis; vă rugăm mai cântaţi încă o piesă, două sau trei”. “În contract scrie că vor cânta cât cere publicul”, se aude din mulţime unul dintre managerii My Way cum încearcă să-l lămurească pe organizatorul întregului spectacol de la Cluj. “Bine, încă douăzeci de minute”, îi răspunde acesta.
La ultimele piese, publicul nu a încetat să bată din palme, iar la final de specatcol un mesaj din partea Phoenix suna promiţător: “Venim oricând la Cluj, doar chemaţi-ne”.
Post a Comment